Despre noi

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE VĂRZOASE
Din această grupă fac parte plante legumicole care aparţin familiei Brassicaceae (Cruciferae) şi anume: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma alba Lam. D.C. (varză albă), Brassica oleracea L. var. capitata L. forma rubra (varza roşie), Brassica oleracea L. var. gemmifera D.C. (varza de Bruxelles), Brassica oleracea L. var. botrytis L. subvar. cauliflora D.C. (conopida), Brassica oleracea L. convar. botrytis L. var. cymosa Duchesne (broccoli), Brassica oleracea L. var. gongyloides L. (gulia), Brassica pekinensis (Lour.) Rupr. (varza chinezească), Brassica oleracea L. var. sabauda L.(varza creaţă), Brassica oleracea L.var. acephala D.C. (varza pentru frunze) (Ciocârlan V, 2000).
Partea comestibilă este reprezentată de formaţiuni de natură vegetativă (muguri, frunze, tulpini îngroşate) sau generativă (primordii de inflorescenţă), care sunt foarte bogate în glucide, protide, lipide, substanţe minerale şi vitamine
Plantele legumicole din această grupă se cultivă la noi în ţară pe suprafeţe foarte mari, deoarece sunt specii puţin pretenţioase la căldură şi cu plasticitate ecologică mare, putându-se adapta la diverse condiţii de mediu.

Importanţa culturii de varză

Partea comestibilă o reprezintă căpăţâna, care se consumă în tot timpul anului, în stare proaspătă, murată, deshidratată sau congelată. Valoarea alimentară a verzei în stare proaspătă sau conservată este dată de conţinutul ridicat de hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine utilizate aproape integral de organismul uman.
Căpăţâna conţine 3,4 - 6,3% glucide, 1,2 - 1,5% protide, 0,10 - 0,20 lipide, 91,0 - 93,0% apă şi 0,37 - 0,80 săruri minerale. Conţine de asemenea, cantităţi mari de vitamine, B1 - 0,05, B2 - 0,04 mg/100 g s.p, 45,8 mg/100 g s.p. acid ascorbic, etc.
Despre efectul terapeutic al verzei, lucrările de specialitate citează folosirea acesteia cu succes în tratamentul plăgilor, furunculozei, ulcerului stomacal. În legătură cu aceasta s-a stabilit că sucul de varză proaspătă conţine un factor antiulceros denumit vitamina “U“ .
    De asemenea, varza face parte din grupa speciilor care folosesc foarte intensiv terenul, existând posibilitatea cultivării ei în succesiune fie ca plantă premergătoare, fie după alte culturi.

Particularităţi botanice şi biologice a verzei

Varza albă este plantă bienală.
Rădăcina este pivotantă, mult ramificată, având lungimea de până la 150 cm, cu multe ramificaţii secundare, care se răspândesc în straturile superficiale ale solului 40-50 cm. Rădăcinile subţiri au o mare capacitate de explorare a solului, datorită numărului mare de perişori absorbanţi ce le acoperă.
La plantele repicate, în urma distrugerii pivotului, sistemul radicular este fasciculat. Rădăcinile se refac uşor în urma rănilor produse la plantare sau la prăşit.
Tulpina, în primul an de cultură, este scurtă 5-15 cm, îngroşată şi are formă cilindrică. Structura anatomică relevă faptul că tulpina la varză este lipsită de fibre de sclerenchim. Pe tulpină se găsesc frunzele aşezate în formă de rozetă la începutul perioadei de vegetaţie.
Frunzele de la baza rozetei sunt lung peţiolate iar cele din interior sunt sesile. Suprafaţa frunzei este netedă sau uşor gofrată şi acoperită cu un strat gros pruină. Toate aceste caractere, ca şi forma şi marginea limbului, caracteristicile nervurilor, nuanţa de verde a frunzelor, servesc la recunoaşterea soiurilor.
Frunzele de varză acumulează un conţinut mare de nitraţi, respectiv peste 1.000 mg/kg substanţă proaspătă. Conţinutul maxim de nitraţi a fost determinat în frunzele interioare: 4.715 mg/kg substanţă proaspătă, iar nervurile au avut un conţinut de nitraţi mai mic de 1,6 ori, comparativ cu limbul foliar
Principalii pigmenţi prezenţi în frunzele de varză sunt clorofila şi carotenul.
Mărimea rozetei depinde de soi şi este determinantă în stabilirea distanţelor de plantare. Pe măsură ce cresc, frunzele din rozetă se învelesc în jurul mugurelui terminal care are o creştere activă şi închisă, formând căpăţâna ce este alcătuită din 60-75 frunze etiolate, alb-gălbui, care devin cărnoase şi suculente prin depunerea substanţelor de rezervă.
Greutatea medie a căpăţânilor este de 0,8-2 kg la soiurile şi hibrizii timpurii, 2-4 kg la cele semitimpurii şi semitârzii şi depăşeşte 4-5 kg la cele târzii.
În anul al doilea de cultură la plantele de varză, se formează o tulpină floriferă ramificată, înaltă de 0,9-1,5 m, care poartă inflorescenţe de tip racem. Pe o plantă apar 3-4 mii de flori hermafrodite, de culoare galbenă şi de tipul 4. Perioada de înflorire este cuprinsă între 20-50 de zile în funcţie de soi şi de condiţiile de mediu. Varza albă este o plantă alogamă fiind expusă la corcire.
Fructul este o silicvă dehiscentă de formă cilindrică, uşor turtită, care conţine 10-15 seminţe.
Seminţele la varză sunt mici, de formă sferică. Mărimea seminţelor şi culoarea, în diferite nuanţe de maro, sunt influenţate de stadiul de maturare în momentul recoltării. Din acest motiv, înainte de folosire se impune selectarea seminţelor pe categorii de mărime.
Varza se caracterizează printr-un coeficient de înmulţire mare, deoarece pe plantă se pot forma cca. 1400 de silicve, iar producţia de seminţe de la 5-6 plante asigură necesarul pentru obţinerea răsadurilor pentru un hectar de cultură. Numărul de seminţe la gram este de 210-350, iar MMB este de 3,2-4,2 g.
Facultatea germinativă a seminţelor este de 85-95%, iar durata de păstrare este de 4-6 ani. Seminţele de varză încolţesc în 3-4 zile de la semănat, dând naştere la plantule cu două cotiledoane în formă de liră.
Procesul de imbibiţie este dependent de temperatură şi de umiditatea solului, iar stresul termic şi hidric duce la scăderea vitezei şi procentului de germinaţie.

Exigenţe ecologice

Varza albă poate fi cultivată în cele mai diferite zone de vegetaţie fiind o plantă care se adaptează foarte bine celor mai variate condiţii de mediu. Rezultate bune se obţin chiar şi atunci când această specie se cultivă la altitudini mari.
Varza are pretenţii scăzute faţă de regimul de temperatură, fiind o plantă rezistentă la frig. Procesul de germinare a seminţelor începe la 3-4°C, dar germinarea la această temperatură se face întru-un număr mare de zile. Temperatura optimă de încolţire a seminţelor este de 18-20°C. Limitele temperaturii de germinare sunt între 3-17 oC, iar suma grade zile pentru răsărit este de 106 zile.
În faza de răsad, temperatura optimă este de 10-12°C, iar dacă sunt călite la 3°C, timp de 7-8 zile, răsadurile pot suporta, după plantarea în câmp, temperaturi negative de până la -10°C.
Răsadurile trebuie să fie obligatoriu călite pentru plantările timpurii, deoarece în perioada de aclimatizare în frunze se acumulează zaharoză, glucoză, fructoză şi mioinozitol, cu o concentraţie corelată direct cu rezistenţa la îngheţ.
La apariţia primei frunze adevărate răsadurile pot să moară dacă temperatura se menţine la –3oC mai mult timp.
La temperaturi peste 30°C creşterea încetează, iar dacă umiditatea atmosferică este scăzută, căpăţânile rămân mici sau nu se formează.
Toamna în câmp căpăţânile pot rezista până la – 8 0C.
Vernalizarea la varză se manifestă după formarea frunzei a treia, în limitele temperaturii de 4-10°C, desfăşurate pe o durată de 10-50 de zile. Sensibilitatea la vernalizare depinde de soi şi de condiţiile climatice în care a fost produsă sămânţa.
În faza înfloritului temperatura optimă este de 20-25°C.
Varza este plantă de zi lungă, iar cerinţele faţă de lumină sunt mari. În condiţii de luminozitate redusă asimilatele sunt limitate şi utilizate pentru creşterea frunzelor.
În faza de răsad, cantitatea insuficientă de lumină duce la alungirea plantelor. Varza cultivată în câmp pe terenuri umbrite, formează căpăţâni afânate, cu greutate mică. În condiţii de zi scurtă (10 ore de iluminare) şi temperatura de 12°C sub efectul radiaţiilor solare cu lungime de undă mică, diferenţierea mugurilor floriferi este foarte activă.
Varza necesită umiditate mare în sol, dar excesul de apă este dăunător. În condiţii de umiditate excesivă creşterea încetează, în frunze apar pigmenţi antocianici puternici, nu se formează căpăţâni. Toate acestea se produc din cauza aeraţiei proaste a rădăcinilor.
Umiditatea solului reprezintă un factor important care influenţează procesul de germinare a seminţelor. Excesul de apă limitează accesul oxigenului şi creează condiţii de anaerobioză care constituie un factor negativ în procesul de germinare. Dăunătoare este şi seceta, inclusiv cea atmosferică, deoarece împiedică acumularea umidităţii suficiente pentru desfăşurarea germinării în bune condiţii.
În faza de formare şi creştere intensă a căpăţânii umiditatea în sol trebuie să fie de 75-80% din capacitatea de câmp pentru apă a solului, până la formarea căpăţânilor şi de 85-90% în timpul creşterii şi îndesării căpăţânilor. Peste aceste valori plantele îşi încetează creşterea, căpăţânile rămân la dimensiuni reduse sau dacă sunt formate, crapă.
Varza dă producţii mari pe solurile aluviale sau cu textură mijlocie, afânate, cu un conţinut bogat în humus şi substanţe minerale, fără exces de umiditate, cu pH cuprins între 6,5-7,5. Solurile acide favorizează apariţia herniei verzei (Plasmodiophora brassicae) şi provoacă fenomene de carenţă în molibden.
Sunt necorespunzătoare solurile grele, reci, compacte, acide, precum şi cele prea uşoare, nisipoase. Foarte bune rezultate se obţin prin cultivarea verzei pe luncile apelor curgătoare. Varza dă rezultate bune pe soluri cu pânza freatică la o adâncime nu prea mare, dar nu suportă terenurile mlăştinoase, cu nivelul pânzei freatice chiar la suprafaţă.
Norma de îngrăşare şi raportul dintre elementele nutritive variază în funcţie de solul pe care se cultivă deoarece cantităţile prea mari de îngrăşăminte sunt neeconomice, uneori nefavorabile.
Excesul de azot duce la formarea unor căpăţâni afânate, iar dacă acestea sunt deja formate şi cantităţile de azot sunt mari în sol se înregistrează un procent mare de căpăţâni crăpate. La sfârşitul perioadei de vegetaţie a culturilor se evită îngrăşarea cu azot, pentru a favoriza îndesarea căpăţânii.
Lipsa fosforului din sol are efecte negative asupra dezvoltării sistemului radicular. Fertilizările cu potasiu şi magneziu aplicate în doze de 150 kg/ha şi respectiv 30 kg/ha reduc conţinutul în nitraţi din căpăţânile de varză.
Carenţa în potasiu şi excesul de azot din solurile pe care se cultivă varza duc la necroza foliară, caracterizată prin îngălbenirea, brunificarea şi necrozarea treptată a marginilor limbului foliar şi formarea unor căpăţâni afânate. La carenţa de potasiu în plante are loc o acumulare de nitraţi, amide şi aminoacizi şi este perturbată biosinteza carbohidraţilor.
Calciul trebuie să se găsească în echilibru cu celelalte elemente nutritive mai ales cu magneziul şi potasiul, astfel încât plantele să le poată folosi eficient. Calciul se introduce în sol cu un an înainte de cultura verzei. Varza este o mare consumatoare de sulf. Carenţa în sulf duce la încetinirea creşterii răsadurilor de varză.
Pentru o tonă de produs recoltat, varza prelevează din sol: 3 – 6,5 kg N; 1,2- 1,8 kg P2O5; 4,1-4,6 kg K2O şi 0,4-0,6 kg MgO.
facebookGoogle PlusYouTubeVremea